lunes, 14 de octubre de 2013

EL SIMPLE GESTO DE IRME



EL SIMPLE GESTO DE IRME

Esta noche en que todo es real, un estado del mundo,
Vivir es una palabra mal pronunciada pero bien escrita.
El silencio es la palabra más corta y el sentido más extenso de la verdad.
Tomo el vino que otro sirve,
la música insiste en su complicidad de beber.
Las horas pasan de una calma a otra
como de un túnel subfluvial a otro.
Viven y mueren en la misma calma.
La tristeza ha crecido casi a la par
es precaria e iluminada como una casa humilde,
es tranquila y espaciosa como la nada absoluta.
Yo me ocupe de esta ausencia, viví en ella.
En esta noche en que todo es infalible
como el cálculo mortal
de poner una piedra en el centro de una mesa,
la muerte es lo único pendiente.
Me siento en esa mesa que está detrás de todo.
La uso para llamar a mis muertos,
para rodearme de sus vicios,
para abrir la lluvia como el telón de un acto maldito.
En el centro de lo visible: lo invisible. Lo obstinado.
El que se dirije de todas partes, el bendito, el viajero
el que ensancha los caminos, el siempre mudo.
La piedra es blanca y está limpia
porque ha sido desenterrada de su corazón.
La tierra del corazón es antigua y es secreta.
Espero la herencia del padre,
montado sobre el león que mató al hijo.
El día es un animal sediento que viene a beber el agua
de mi corazón.
De dónde sacaré más agua?
De qué fondo o herida, de que hueco o trampa?
Brota como la sangre cuando es turbia y es lógica.
Me pinto, y mientras lo hago pienso
que este maquillaje también es mi fondo.
Que nada hay detrás de esta piel que estos rubores no griten.
Los labios rojos marcan el camino del odio
Los ojos están delineados pero la mirada sin delinear
Un hilo oscuro que separa un resto de ceguera
no despierta.
La sombra del mundo, su obstinado prejuicio empapa mis mejillas.
El tiempo es una injuria que ya no desmiento
Mis manos de trabajar están atadas
Mis manos de acariciar sin curtir
Mi historia es una desmemoria de lo que no incluí en ella
Mi nombre es la exclusión de los nombres
que no se atreven a nombrarme.
Esta noche, desde este centro y esta mesa
emprenderé el viaje,
pero no será más que un detenimiento,
una inmovilidad a cuestas
Esta noche
me iré por algo
que realmente me despierte
o por el simple gesto del irme.



Laura García del Castaño- Argentina


*****

SIMPLUL GEST DE A PLECA

Noaptea asta când totul e în adevăr, o stare de fapt a lumii,
A trăi e un cuvânt prost pronunțat, însă bine scris.
Tăcerea e un cuvânt mai scurt și cu sensul mai extins al adevărului.
Beau vinul pe care altul îl bea,
muzica insistă în complicitatea-i de a bea.
Orele trec dintr-o liniște în alta
ca un tunel subfluvial ce termină în altul.
Trăiesc și mor în aceeași liniște.
Tristețea s-a împrăștiat aproape în acelaș timp,
e nesigură și luminată ca o casă modestă,
e tăcută și spațioasă precum nimicul total.
Eu am avut grijă de acest neant, am trăit în ea.
În astă noapte când totul e iminent
ca și calculul mortal
de a pune o piatră în centrul unei mese,
moartea e unica restantă.
Mă așez la această masă pusă în urma de tot.
O folosesc pentru a-mi chema morții,
pentru a mă încojura cu viciile lor,
pentru a pune ploaia ca pe un fundal într-un spectacol blestemat.
În centrul a ceea ce-i vizibil: invizibilul. Ceea ce-i protivnic.
Ceea ce vine din toate părțile, binecuvântatul, călătorul
cel care lărgește drumurile, cel care tace mereu.
Piatra e albă și e curată
fiindcă a fost despărțită de inima sa.
Țărâna inimii e veche și e secretă.
Aștept moștenirea tatălui,
urcat pe leul care a ucis feciorul.
Ziua e o fiară însetată ce vine să bea apă
din inima mea.
De unde să iau mai multă apă?
Din ce adâncuri sau rană, din ce groapă sau trapă?
Bolborosește ca sângele când e tulbură și e rațională.
Mă vopsesc, și în timp ce fac asta gândesc
că acest machiaj e deasemenea un fundal al meu.
Că nu e nimic după această piele ca aceste șuvoaie să nu urle.
Buzele roșii marchează drumul urii
Ochii sunt drept așezați fără ca să fie pusă așa și privirea
Un fir întunecat între ele nu face să apară orbirea.
Umba lumii, prejudecata sa persistentă îmi umple obrajii.
Timpul e o înjurătură pe care nu o contestez
Mâinile mele de muncă sunt legate
Mâinile mele de mângâiat nu au experiență
Istoria mea e o lipsă de memorie pe care nu am adăugat-o în ea
Numele meu e o renunțare la alte nume
ce nu îndrăznesc să-mi dea nume.
În astă noapte, din acest centru și astă masă
îmi voi începe călătoria,
care însă nu va fi mai mult decât un popas,
o nemișcare în pantă
Astă noapte
o să plec să caut ceva
care să mă treazească într-adevăr
sau pentru simplul gest de a pleca.



Laura García del Castaño- Argentina
Traducción al rumano: Andrei Langa


*****


Vídeo de este poema recitado por la propia autora:


Fuentes de Documentación

12 comentarios:

Ronald Bonilla Carvjal dijo...

Muyy buen poema de tonos conceptuales y existenciales. Gran poeta Laura García de ARgentina. Abrazos para ella y para vos Ana Muela.

Andrei Langa dijo...

Traducido al rumano (un buen poema): SIMPLUL GEST DE A PLECA

Noaptea asta când totul e în adevăr, o stare de fapt a lumii,
A trăi e un cuvânt prost pronunțat, însă bine scris.
Tăcerea e un cuvânt mai scurt și cu sensul mai extins al adevărului.
Beau vinul pe care altul îl bea,
muzica insistă în complicitatea-i de a bea.
Orele trec dintr-o liniște în alta
ca un tunel subfluvial ce termină în altul.
Trăiesc și mor în aceeași liniște.
Tristețea s-a împrăștiat aproape în acelaș timp,
e nesigură și luminată ca o casă modestă,
e tăcută și spațioasă precum nimicul total.
Eu am avut grijă de acest neant, am trăit în ea.
În astă noapte când totul e iminent
ca și calculul mortal
de a pune o piatră în centrul unei mese,
moartea e unica restantă.
Mă așez la această masă pusă în urma de tot.
O folosesc pentru a-mi chema morții,
pentru a mă încojura cu viciile lor,
pentru a pune ploaia ca pe un fundal într-un spectacol blestemat.
În centrul a ceea ce-i vizibil: invizibilul. Ceea ce-i protivnic.
Ceea ce vine din toate părțile, binecuvântatul, călătorul
cel care lărgește drumurile, cel care tace mereu.
Piatra e albă și e curată
fiindcă a fost despărțită de inima sa.
Țărâna inimii e veche și e secretă.
Aștept moștenirea tatălui,
urcat pe leul care a ucis feciorul.
Ziua e o fiară însetată ce vine să bea apă
din inima mea.
De unde să iau mai multă apă?
Din ce adâncuri sau rană, din ce groapă sau trapă?
Bolborosește ca sângele când e tulbură și e rațională.
Mă vopsesc, și în timp ce fac asta gândesc
că acest machiaj e deasemenea un fundal al meu.
Că nu e nimic după această piele ca aceste șuvoaie să nu urle.
Buzele roșii marchează drumul urii
Ochii sunt drept așezați fără ca să fie pusă așa și privirea
Un fir întunecat între ele nu face să apară orbirea.
Umba lumii, prejudecata sa persistentă îmi umple obrajii.
Timpul e o înjurătură pe care nu o contestez
Mâinile mele de muncă sunt legate
Mâinile mele de mângâiat nu au experiență
Istoria mea e o lipsă de memorie pe care nu am adăugat-o în ea
Numele meu e o renunțare la alte nume
ce nu îndrăznesc să-mi dea nume.
În astă noapte, din acest centru și astă masă
îmi voi începe călătoria,
care însă nu va fi mai mult decât un popas,
o nemișcare în pantă
Astă noapte
o să plec să caut ceva
care să mă treazească într-adevăr
sau pentru simplul gest de a pleca.

Julie Sopetrán dijo...

Me parece un excelente poema. Un abrazo.

María PAZ dijo...

Me gusta mucho!

Gracias por difundirlo. Haré lo propio en Google+, con tu permiso.

Un saludo!

Fer

Maria Germaná Matta dijo...

Precioso, como todo la poesía de Laura.
Besos

Ana Muela Sopeña dijo...

Muchas gracias, Ronald, por brindar tus palabras. Sí, Laura escribe muy bien y es un placer divulgar su poesía.

Besos
Ana

Ana Muela Sopeña dijo...

Andrei:

Gracias infinitas por esta traducción que en breve voy a publicar en dos blogs.

La autora está encantada (me ha escrito un e-mail).

Abrazos agradecidos
Ana

Ana Muela Sopeña dijo...

Julie, gracias por venir y dejar tu huella en este excelente poema de Laura García del Castaño.

Besos
Ana

Ana Muela Sopeña dijo...

María Paz, gracias por tu presencia en este blog de Poesía de mujeres.

Besos
Ana

Ana Muela Sopeña dijo...

María, es un placer saber que este poema te ha gustado. La verdad es que toda la poesía de Laura García del Castaño es impresionante.

Besos
Ana

Laura García del Castaño dijo...

Gracias por sus comentarios, muy halagada de sus lecturas. Ana es la responsable de estas transferencias, a ella, profundas gracias. Un abrazo para todos

Ana Muela Sopeña dijo...

Gracias a ti, Laura, por participar con tu bellísima Poesía.

Besos
Ana